"Family Portrait"

Fiecare om greseste macar odata in viata,nu e nimeni perfect.Mai ales cei care nu au experienta in viata.Cu toate ca am trecut prin multe,am rezolvat si am supravietuit in multe situatii dificile,am castigat ceva experienta,am gresit si eu,si chiar enorm fata de anumite persoane...prieteni,amici mai bine zis,pt ca nu cred ca ii pot numi prieteni cand nu m-au ajutat la greu, ba mai mult s-au intors impotriva mea...deci nu ma afecteaza asa de tare ca le-am dezamagit pe ei cum ma afecteaza si ma deranjeaza ca am gresit fata de parintii mei.Prin comportamentul meu,pana la aceasta greseala,am reusit sa obtin un sprijin total de la ei,aveau incredere 100% in mine. Nu m-am prefacut,pur si simplu am fost un baiat bun,cum vroiau ei sa fiu.Da, cum vroiau ei...nu zic ca l-am mintit,dar cateodata asa faceam lucrurile ca ei sa vada ce vroiau sa vada.Ani buni "construiam" aceasta "imagine"(nu era o imagine falsa despre mine,doar ca nu stiau totul despre mine),dar stim cu totii ca increderea se cucereste greu si se pierde f usor.Cred ca asa s-a intamplat si in cazul meu, si eu ii inteleg.Adica inteleg si nu prea,dar probabil si eu asa as fi,asa m-as simtit daca as fi in locul lor. Greseala era impardonabila,stiu asta,si accept. In plus modul in care am vrut sa-mi rezolv problema asta...aici s-a facut cea mai mare greseala...Clujul insemna pentru mine un adapost,sa zic asa,nu numai in cazul asta,demult e asa...cand aveam ceva probleme acasa,abia asteptam sa ma intorc la Cluj,sa fug de probleme,sau  macar sa uit putin.Dar acum era mai mult important pt mine sa fug de prolema asta,cu toate ca stiam ca cineva,cumva,tre s-o rezolva,si bineinteles,banuiam ca acea persoana sau acele persoane vor fi parintii mei.Dar eu nu am facut nimic,nu i-am zis nimic,oricum simteam ca nu mai pot controla situatia si va fi mai bine asa.Am facut cam 3 greseli mari: 1) nu trebuia sa ma bag in prostia aia si nu aparea problema; 2) cand am inceput sa-mi dau seama ca va fi greu de rezolvat problema mea,asa,singur,trebuia sa apelez la ai mei, pt ca cine altcineva te ajuta cu placere cand ai probleme,decat parintii,ma intreb eu,ei te iubesc neconditionat.Dar fix de asta,ca si eu asa simt,vroiam sa ii protejez pe ei de problema mea stiind ca au ei destule probleme...dar am gresit,pt ca era mult mai usor de rezolvat treaba asta,ca la inceput nu era asa "dezvoltata", deci trebuia sa-i zic la inceput; 3)cand mi-am dat seama ca oricum vor afla,nu am facut nimic,nu am zis nimic,am lasat sa se afle de la altii,si asa era mult mai dureros pt ei.Da,au aflat,si practic,asa am scapat de griji,adica noh,cum sa zic...nu mai trebuia sa rezolv eu...dar nici nu stiu ce era mai rau,sa ma chinuiesc in fiecare zi sa gasesc solutii sau sa evit situatii neplacute, sau sa stiu ca am pierdut increderea parintilor.Pt ca asta ma doare cel mai mult,cu toata ca cred ca voi beneficia peste nu mult timp iara de acea incredere.Nu stiu cum l-as fi suportat convorbirea aia cu ei daca eram acasa,fata in fata...asa am vorbit la telefon cu ei...tatal meu era f f dezamagit si trist,maica mea nervoasa si suparata.Cand propria ta mama iti zice ce imi zicea ea atunci, cand mama ta iti zice sa te bagi inapoi acolo de unde ai iesit, si ca Cel De Sus sa faca anumite lucruri cu tine,credeti-ma nu e nimic mai rau de asta...cred ca atunci am aflat ce inseamna ca adevarul doare...pt ca avea drepatate,dar m-a durut enorm,nu pot sa descriu cu cuvinte...si nici nu vreau sa ma gandesc ce era daca eram acasa....asa incet incet s-au linistit lucrurile,si a sosit momentul sa merg acasa...nu de aia nu am mers mai repede ca imi era frica,doar ca nu prea puteam.Si hmm,cum sunt ei...puteau sa-mi zica sa merg acasa chiar in ziua aia,sau cel putin in week-end,dar nu,ei au putut sa-mi zica dupa toate astea ca e interesul meu sa raman si sa merg la ore,sa nu pierd nimic,si sa merg acasa cand pot...deci asa sunt ei...dar cum am zis,a sosit momentul sa fac o vizita acasa...a trecut cam 2 saptamani si nu prea am mai vorbit despre tema aia,dar aveam emotii,imi era frica cum va fi,cum o sa pot sa ma uit in ochii lor,si cum va trece timpul ala scurt,cam 10 minute,cu tatal meu in masina,care vine dupa mine la microbus,oare ce sa ii zic...nu a venit singur,a venit si maica mea....nici macar un cuvant despre ce s-a intamplat,despre ce a fost,nici un cuvant n-am vorbit.Vrobeam intre noi de parca nu s-ar fi intamplat nimic.Ziua a 2-a,trece. A 3-a: 2-3 propozitii cu mama, "De ce nu mi-ai zis la inceput,puteam rezolva mult mai usor.", "Stiu,si imi cer scz din nou." Trece week-endul,ma introc la Cluj, inainte sa pornesc,tati la microbus zicea "Sa nu mai faci asa,si sa ne zici tot ce ai!", "Promit!". Atat,m-au iertat!Simt ca ma iubesc in continuare la fel.Nu vreau sa profit de asta, si nu vreau sa mai gresesc fata de ei,niciodata.Parintii...fara sprijinul si iubirea lor esti un nimic!
"In our family portrait
We look pretty happy
Let`s play pretend
And act like it comes naturally."